Feb
23
2014

AY, Peru! (1)

De azi suntem in America de Sud si incepem explorarea cu un guest-post in serial semnat dr. Mihai Codrescu. Deci – bun venit in Peru!

DSC01972

Este iarna lui 2013. Sunt intr-o telecabina la munte si sunt nevoit sa iau rapid decizia de a merge sau nu in Peru. Cate zile, intreb? Opt. Da… Iar va trebui sa-mi folosesc butonul de repede inainte deja tocit, pe care nu voiam sa-l mai apas vreodata. Peru inseamna Inca trail umblata pe indelete, stat la inmuiat in apele termale din Huaraz, high five matinal cu condorii la Colca, degustari de vinuri la Ica, lupta cu tantarii pe Amazon, lectii de surf la Lima sau chiar o intalnire cu Pachamama la un pahar de ayahuasca. Stiu ca nu voi avea timp pentru toate astea. Stiu ca va fi ca si cum voi rasfoi o colectie de carti postale. Dar vederile mele peruane sunt nescrise. Plec.DSC01291

Ziua 1 – Bucuresti-Madrid

Drumul nostru incepe cu o vizita acasa la Pizzaro. Cunoastem povestile cu conchistadorii spanioli, de aceea stim ca de vrem sa vedem ceva patrimoniu peruan, Madrid este locul potrivit. Muzeul Americii aduna ceva ceramica, bijuterii si arme “donate” de marinimosii incasi. E un bun punct de pornire. Ca sa intram si mai bine in atmosfera, ne indopam cu tamale bine infasate, asezate pe pat cald de vita aromata, intr-un restaurant cubanez, serviti de o romanca, doctorand in istorie.

Ziua 2 – Madrid-Miami-Lima-Ica-Nazca

De aici ne luam zborul spre Peru, via Miami. Ajunsi la Lima, cu toata apa adunata in picioarele atarnande de atatea ore, tot ce ne dorim este inca o zi de stat pe scaun. Si dorinta ni se implineste. Din avion sarim direct in autocar. Ne asteapta prima zi din lungul drum spre Machu Picchu, 1700 de kilometri pe cetoasa coasta a Pacificului, peste dune de nisip, prin Altiplano si Anzii peruvieni.DSC01763

Intram in La Costa, fasia arida dintre Anzi si Pacific, pe numele ei, desertul Sechura. Autostrada Panamericana Sur serpuieste de-a lungul tarmului. Nu vedem decat cactusi si cativa palmieri rataciti in nisipul uscat si ne intrebam cum poate fi atat de neprietenos un tinut aflat langa apa. Texte cu litere albe suficient de mari cat sa fie vazute din avion stau scrise pe dunele inalte de nisip si ne spun cand suntem in zone rezidentiale sau industriale.  Oprim pe marginea autostrazii pentru micul dejun: peste prajit, cu ceapa si orez. Mai bun decat cel englezesc, trebuie sa recunosc. Langa asa mic dejun peruan merge de minune o Inca Kola cu gust de guma Turbo. Incerc sa nu ma arat prea dezamagit de aroma ei, peruanii sunt tare mandri de bautura lor de lamaita, care e lider de piata de vreo 75 de ani. Cativa din grupul nostru, deloc incantati de meniu si de designul Inkea al bucatariei acestei familii de costenos, prefera chips-urile de la chioscul de alaturi. Abia dupa ce le mananca citesc ca sunt facute din sorici.

Dintre toate casele pe langa care trecem, extreme de putine sunt tencuite sau cu acoperis. Totul pare un santier, doar ziduri de caramida terminate in franjuri tepene din fier beton.DSC01388

Parasim coasta pentru un timp si intram in zona Ica, tinta noastra fiind oaza Huacachina si dunele din jurul ei. Ne imbarcam toti in trei jeep-uri si pornim intr-un roller coaster nebun, marca Icaland. O goana nebuna, intr-o baie de lumina. Desertul la amiaza, diferentele mari de nivel, fractiunile de secunda de imponderabilitate si curbele la limita echilibrului imi sparg fiola de adrenalina din buzunar. Oprim pe o culme de duna pentru niste sandboarding. Primim niste placi precolumbiene, dotate insa cu legaturi moderne cu arici. Fac o coborare agresiva, ca un smirghel pe o scandura de stejar. Meritam o pauza in racoarea oazei inconjurata de palmieri si curmali. Dupa ce ne scuturam nisipul din cele mai ascunse obiecte vestimentare, domolim arsita cu o bere Arequipena.  Cum suntem in tinutul sparanghelului, comand o portie, cu parmezan. Capat doua, zic: primesc bucuros, si o luam din loc spre Nazca.DSC01506

Intram intr-unul dintre cele mai aride locuri din lume, un platou desertic la poalele Anzilor. Aici ploua cam 20 de minute pe an. Ici, colo cate un copacel amarat, in rest, uscaciune. Sorbim cu sete imaginea muntilor de la orizont si apa plata din dotare.DSC01873

Panamericana Sur taie fara mila Pampas-ul de Jumana. Desi americanii au observat liniile atunci cand au survolat zona prin anii ‘40 in scopul cartografierii dinaintea constructiei autostrazii, ratiunile militare si economice au pus pe locul doi valoarea acestui sit. Dar pagubele nu sunt mari, drumul chiar oferind celor mai putin curajosi sansa de a vedea trei dintre desene de pe platforma unui foisor. Noi nu ne oprim decat la aeroportul Maria Reiche, dupa numele celei care a rascolit cel mai cu folos pietricelele de pe aici si a adus notorietate liniilor, pentru a prinde ultimul zbor al zilei pe deasupra desenelor. Ce mai conteaza inca 40 de minute de zbor dupa cele 15 ore de la Madrid pana la Lima, plus o zi de autocar. Sa incheiem ziua la inaltime. Pretul este de 100$, nenegociat, plus o taxa de aeroport. Suntem cantariti, inregistrati si impinsi in graba spre pista. Avionul este unul mic, cat pentru cinci pasageri. Ma uit la el si imi pun diagnosticul precis: masochism cu etiologie turistica. Si in momentul asta sunt in puseu acut. N-am cu ce sa ma tratez, in afara de o doza dubla de Emetostop. Decolam cu castile pe urechi, din care deslusesc cate ceva din vorbele capitanului, printre zgomotele asurzitoare ale motoarelor. Incep sa ma intreb de ce mi-a fost asa teama, zborul e lin, Emetostopul se absoarbe, soarele e la apus, lumina perfecta pentru camera de filmat. Deodata, pare ca iesim de pe orbita Pamantului si intram pe cea a unei Luni rebele, plina de tatuaje tribale. Linii, triunghiuri si trapeze albe de zeci de metri, desenate pe pielea oxidata a desertului arid. Deodata , zborul nostru inceteaza a mai fi rectiliniu cand pilotul trage de mansa spre stanga, indemnandu-ne sa privim chiar sub varful aripii primul desen aparut in calea noastra. Se intelege, cred, ca daca vrei sa folosesti aripa drept indicator, avionul trebuie sa se incline binisor, cam pana cand avionul cu geamuri laterale se transforma in barca cu podea de sticla. Treaba se complica atunci cand constat ca pilotul are grija ca toti pasagerii sa aiba parte de aceeasi experienta si, pentru fiecare desen in parte, face astfel de piruete si pe stanga, si pe dreapta. Un calcul sumar, ca sa-mi dau un prognostic rapid: 10 desene, ori 2 baletari dintr-astea pentru fiecare. E clar, vor urma scene care ma vor afecta fizic si emotional. Ma felicit ca am ales sa filmez si sa nu-mi ocup mintea cu incadrari si focalizari. Survolam peste desene imense, cel mai mare avand 300 de metri lungime. Astronautul, maimuta, cainele, colibriul, condorul, paianjenul, starcul, papagalul, copacul, palmele. Desi cunosc teoriile astronomice, matematice sau religioase, nu pot inlatura aura de mister a acestor geoglife. Nici starea de greata instalata de ceva timp. Raurile de transpiratii reci de pe spate se opresc insa brusc si zambetul imi reapare pe chipul livid atunci cand il aud pe pilot spunand: gata, spre aeroport! Slava lui Pachata, am supravietuit!, imi zic. Relaxarea nu dureaza mult. Isi aduce aminte ca a ratat balena. Ne mai intoarcem putin. Broboanele si zambetul ingheata din nou.FILE0005-012

Zborul merita insa toata suferinta. Nu poti sa ajungi aici si sa nu te joci de-a condorul palid peste linii. Se zice ca unele dintre ele se intersecteaza fix in Cuzco. Noi nu le urmam, mergem pe calea doar de sofer stiuta, pana in Nazca, unde vom petrece prima noapte. Drumul aluneca printre munti martieni, din loc in loc, culoarea apare sub forma plantatiilor de cactusi, ardei iuti si bumbac. In oras, ne rasplatim curajul cu primul pisco sour, cocktail-ul national. Pisco (vinarsul local), suc de lime, sirop de zahar si spuma de albus de ou. Plus un strop de Worcestershire. Prospetime la pahar. Si ce merge mai bine langa, decat un ceviche din fructe de mare. Ceviche-ul, fel de mancare specific Americii de Sud, e un fel de sushi destramat. Peste sau fructe de mare crude, doar marinate in suc de lime, picante, servite cu orez. Diferenta o fac ceapa, coriandrul verde, cartofii dulci si boabele gigante de porumb. E limpede, acum am o noua mancare preferata.DSC01533

Va urma. Mai multe poze – pe Facebook!

No Comments »

RSS feed for comments on this post. TrackBack URL


Leave a Reply

Powered by WordPress | Theme: Aeros 2.0 by TheBuckmaker.com | Hosted and customized: Comanescu.ro | Photos: IndieStudio.ro